care lucrează până în târziul unui spital tânăr
care văd în femeile de duminică seara
un manager al dezastrului
sunt singurii
ce au dreptul la viață în capătul unei sticle de vin
sau al unei domnișoare cu mâinile ușoare de prea iubit
la începutul travaliului

într-un anotimp necurat iubita mea și-a construit primul născut
din resturile unei ploi
l-a aruncat din brațe ca o stradă pustie
apoi și-a apărat pieptul de prietenia acestui poem
pentru că nu au fost inventate încă ființele care să dăruiască viață
doar cele care aleargă nebunește prin carnea ei
ca niște monede unice
de care s-au lipit toate mărunțișurile pământului

omul a cărui culoare favorită a fost întotdeauna lumina
omul personaj și omul depersonalizat până la normalitate
iubitorul înfocat de niciunde cu sângele deformat
de exilul prin deșert
ochiul tău prăbușindu-se în privirea mea
după ultima cină
ușile deschise în uși ca niște fălci de tranziție
realitatea animalului hârjonindu-se în tâmplă
și bărbăția iubitei mele de a înfrunta un viitor de oase
ne-a condamnat

într-o singură încăpere